Vocea cu imprumut

Cu siguranta ca nu sunt o sociabila naturala. Nu mi-a placut niciodata sa fac parte dintr-un grup, sa ma pierd intr-o multime. Nu mi-a placut nici sa ies in evidenta, altfel decat prin ceea ce am scris la un moment dat, fie ca a fost vorba de poezia din liceu, articole de presa sau… orice. In timp, vrand-nevrand, am crescut “mare” si a trebuit sa ma adaptez la regulile societatii in care, oricum ar fi, traiesc. Gratie unei ironii a sortii, m-am catapultat intr-un domeniu profesional, unde trebuie sa fii sociabil, pentru ca desi poti comunica de unul singur, asta inseamna sa faci monologuri. Bune si ele intr-o anumita masura, pe care daca o depasesti asta spune altceva despre tine, ceea ce e oarecum de evitat, fiindca imaginea conteaza totusi.

Azi am pierdut ceva important. Spuneam ca nu cred in coincidente si cred ca acel ceva, pierdut azi, fusese gasit datorita unei inginerii mai presus de ratiune. Sa fim seriosi, oricat de rationali ne pretindem, exista intamplari inexplicabile, ce au loc fiindca asa trebuie si nimic mai mult. M-am incapatanat mereu sa cred ca nimic nu se pierde, ci se transforma, dar numai naiva nu cred ca sunt. Cand ceva s-a pierdut, asta inseamna ca pur si simplu nu mai e. Si cand e ceva important, nu poate fi inlocuit, poate doar tinut cu indarjire in memorie, ca sa nu cumva sa uiti ca a existat. Si te tii strans de el sau de memoria-inlocuitor al acelui ceva, stiind ca in realitate nu poti rezolva totul cu un simplu click pe ”Undo”. Ce fain ar fi, nu?

Buuun, am inceput cu o comunicare de sine, mai degraba emotionala. Pot macar sa ma gandesc ca nu citeste nimeni si mi-am salvat blazonul de insensibila. Evident ca toata lumea stie ce inseamna sa pierzi ceva la care tii teribil de mult. Invatatura de minte sa mai lucrezi la capitolul indiferenta!

Am intrat in subiect exact ca-n filmele alea intoarse pe dos, care incep cu finalul sau cu o secventa ce are loc peste 10 ani, asta ca sa te intoarca intr-o actiune deja previzibila. In fine, ideea era sa scriu cate ceva despre acel “pierdut”, din cauza imposibilitatii de a fi transformat in altceva.

Atunci cand lucrezi cu cuvintele si stai mult in spatele lor, proiectandu-le apoi sub lupa publicului, inevitabil iti trebuie o voce. A mea, sa fiu sincera, nu mi-a placut niciodata, nu suna nicicum si parca nu e chiar cum as fi vrut eu. Iar cand pun castile de urechi si am impresia ca pot canta la fel ca Directia 5, Hara sau Sheena Easton e grav. Noroc cu ferestrele rezistente si nervii tari ai vecinilor.

Gasisem la un moment dat o voce care mi-a placut. Surprinzator, desi nu era a mea personala, vorbea cuvintele mele, ceea ce mi s-a parut ca e tare interesant si fara nicio legatura cu vreo coincidenta, in care, repet, oricum nu cred. Bizara situatie, fiindca pana atunci imi paruse mereu ca ma exprim mai degraba in dialoguri ce se incapatanau sa ramana monologuri, nu de alta, dar nu le intelegea mai nimeni. Sunt prin natura mea complicata, imprevizibila, asa e cu defectele astea din fabricatie. Daca nu citesti eticheta ori instructiunile de folosire, te dai batut.

Vocea asta pe care o gasisem (sau ma gasise ea pe mine) m-a facut sa cred ca, indiferent cat de tare ma incapatanasem eu sa imi asez lucrurile asa cum voiam, nu merge intotdeauna asa. Carevasazica, viata e ciudata pe alocuri si are ea un fel de a se desfasura, incat ti-o intoarce cand te astepti mai putin. In fine, ca sa nu o mai lungesc, ideea e ca mi-a placut vocea asta atat de mult cum era atat de pe masura cuvintelor mele, incat am imprumutat-o… si de-a naibii ce sunt.

Mi-ar fi placut sa mi-o iau cu imprumut de tot pentru ca fondul sa aiba si o forma potrivita in care sa se desfasoare. Atata doar ca am uitat ca era cu imprumut si la un moment dat, mi-a zis un fel de “hai, pa, te-ai jucat destul”. Inapoi la forma initiala. Hmm, am pasit inapoi, numai ca nu mai pot fi la fel cum eram, ma regasesc complet schimbata, oarecum dezordonata, asemenea celui care se lasa de fumat, pipaindu-si buzunarul in cautarea pachetului de tigari.

In povestea asta, pe care poate nu o s-o citeasca nimeni pana la capat, e si o morala. Pe care am extras-o eu si care nu trebuie sa fie etalon pentru nimeni altcineva: atunci cand iei ceva cu imprumut, fii sigur ca il returnezi, cu tot cu dobanda. Aviz amatorilor de imprumuturi! Daca nu esti constient de la bun inceput ca trebuie sa dai inapoi ce-ai luat, inclusiv cu dobanda, mai bine nu imprumuta. Chiar daca e criza, iar imprumutul o practica necesara. Ideea e ca nimic nu vine gratuit, iar perele nu pica direct in gura. Si atunci cand o fac, sunt atat de tari incat sigur reusesc sa fisureze ceva dinti, ceea ce impune o vizita cu plata la dentist.

P.S. Dupa cum nu mi-a placut niciodata sa pun titluri scrierilor mele de orice natura, asa nu mi-a placut nici sa incep ceva. Mai ales cand ma enerva ca nu stiam de unde sa apuc inceputul.