De ziua ta

Mi-am lustruit ferestrele bine de tot la prima ora a diminetii, ca sa te vad cat mai limpede. Am escaladat cu privirea obstacolul prim din beton si am putut sa-ti vad macii imprastiati pe campuri, iernile - mirese nesofisticate ori verile arse in rosiile dulci. Imagini contradictorii si congruente. Esti, categoric, salbatic-frumoasa.

Ai tai, care te calca, dorm. Somnul cerebral al zbaterilor viscerale. Ii simti cum iti calca zdrobit pamantul, ori cum iti taie neintrebat copacii, cum te trag de maneca, alergandu-ti drumurile prea stramte, cum isi varsa zoaiele direct in tine, cum iti ametesc-manelesc decibel atmosfera. Ii poti vedea cum misuna si totusi, dorm. Altfel nu se explica neauzirile si nesimtirile. Ai vrea sa le atragi atentia, sa le spui ca esti acolo, sa nu planga si sa nu te sufoce cu flori si tepi de brad, sa ti le ia de pe fata, ca sa poti trage o singura gura de aer in piept. Sa faca ceva, orice. Si iti auzi strigarile cum te lovesc din plin, din pricina ecoului care ti le trimite automat inapoi, cu o forta direct proportionala cu expedierile tale.

Ai vrea sa nu scuture firimiturile direct pe tine, sa nu taie tortul in prezenta ta absenta, sa te astepte. Ca sa te poti si tu ridica in picioare, sa-ti netezesti rochia botita si sa o scuturi de resturile de brad. Si ti-ai dori sa nu se imbulzeasca imbrancit, pentru ca este loc pentru toata lumea, chiar daca nu in primul rand. Le spui ca ti-ai facut lista cu ce ti-ai dori sa primesti. In capul ei, un Fat-Frumos reincarcabil, bun de schimbat Fatul-Urat, care nu vrea sa divorteze de tine. Vorbesti prin toti porii, dar ai tai dorm somnabulismul cerebral  cu urechile inchise ermetic.

Umanoizii se incoloneaza, linistea se ridica si ii ia locul un cantec anual. Intr-o tentativa de remodelare genetica, reluata cu incapatanare si fara niciun efect. Umanoizii se incoloneaza consecvent, pornesc inspre inapoi, racul are culoarea portocalie, tepii si florile inghetate te pisca, esti prea inghesuita, desi iti scoate ochii cum te-a latit, si nu mai ai nici voce sa spui. Cum ai vrea sa fie de ziua ta, cand si cum sa se taie tortul, cand sa fii sarutata pe obraz, cand stransa in brate si… cand.

Esti atat de categoric frumoasa. Palida si oarecum trista, cu macii cusuti pe rochie, cu rosiile impodobindu-ti poalele prea lungi. De ziua ta, ti se canta invariabil, mecanic si trist prohodul. Iti dai duhul in fiecare an, la data exacta, din cauza loviturilor cauzatoare de moarte aplicate in fiecare zi care o precede si o urmeaza.

Ce-ti doresc eu tie, trista Romanie? O alta zi de nastere ar fi potrivita. Un alt imn national, cel pe care il ai e de-a dreptul hidos. Un alt popor, al carui desteptator sa nu fie iremediabil stricat. Un Fat-Frumos in locul celui Urat, care sa iti scoata pietrele din potcoave si sa te intoarca inspre directia suras. Sa te elibereze cineva de coroanele de inmormantare macar azi, cand ar trebui nu sa mori ci sa te nasti. Inca o data.

La Multi Ani, Romania!

Roman(t)ismul unei natii eunuce

Vuieste blogosfera, la fel cum suiera canalele de stiri. Subiectul la ordinea zilei: pumnul lui Basescu. Nu mi-as pune cuvintele doar in descrierea loviturii aplicate in plina figura unui copil, acum cinci ani. Se vorbeste mult despre asta. Si nu e decat o alta forma de manifestare a roman(t)ismului unei natii eunuce, dezgolita de orice mituri, idealizari ori fantasme.

Legea pumnului a fost demult instituita intr-o tara ce nu stie de unde sa apuce libertatea. O saliveaza animalic, o traduce in dreptul de a da in cap. In posibilitatea de a viola spontan o femeie ori o capra. In puterea de a ucide pentru un pahar de rachiu. Ori de a arunca pruncul la ghena sau in soba, pentru mascarea unei rusini biblice. In capacitatea de a se masturba in mijlocul strazii ori de a se pisa pe pereti. In potenta de a-si baga scula paradoxala in gura oricui amendeaza astfel de gesturi. In libertatea de a ucide in bataie. In seninatatea de a privi astfel de manifestari ca pe ceva normal.

Asteptand-o pe Roberta

Berceanu are pene. Pentru curul lui Mircea, de falfait prin Piata Victoriei. Elena face shopping intre tururi. De soft, asortat la costumul portocaliu, potrivit la randul lui cu culoarea unghiilor ei lungi si nemuncite. Traian se iubeste cu poporul. E una cu el. Annilingus pe invers.

Crin s-a aruncat in bratele lui Geoana. Geoana s-a aruncat in bratele lui Johannis. In ale lui Traian, portocaliu de ciuda, se mai arunca obstinata Elena, dar in curand Traian nu va mai avea nevoie de ea. Nici ea de el. La Sinteza Zilei, se vorbeste de bucurie, in loc de tristete. Subiect mai degraba filosofic, intr-o lume tampita. In care Traian face corp siamez cu una bucata popor, netoxic, in valoare procentuala de treizeci si un pic.

Rezultate de laborator

Suntem spectatorii unui film, caruia ii stabilim, secvential, distributia rolurilor. Ulterior, ne uitam in sus, cu gurile cascate, pregatite sa amendeze orice iesire din scenariul scris la comun. Strangem cu inversunare in pumni nimicul ce ni se pare ca vine in loc de profit, imediat dupa o recenzie pe masura. Si cerem cu exigenta interpretarea incapatanata a aceluiasi scenariu, de catre alti performeri, pe scene care isi schimba culorile, decorurile, pozitia. Facem toate acestea in prezenta sau in absenta concreta. Dar le facem.

Inhalam auditiile pentru ocuparea rolurilor, pe care tot noi le evaluam, cu obsesia omului care a muscat strans din iluziile ce tin loc de script-uri. Obligam actorii sa repete cuvant cu cuvant ce au scris visele noastre, fara sa-i lasam o clipa sa se abata de la scenariile prefabricate, cu puterea inviolabila a dezamagirii perpetue.

Crin, don’t be fuckin’ Vadim!

Buna dimineata. Am dormit putin, dupa 16 ore petrecute intr-o sectie de votare, intr-una dintre miile amenajate in tara asta. Timp in care am disecat, am radiografiat pe viu, electoratul romanesc. (Ne)norocul meu a fost ca nu am facut parte din vreo sectie de votare oarecare, relevanta pentru o anumita zona, dintr-o anume localitate. Am petrecut 16 ore, daca nu mai bine, intr-o sectie speciala, pentru electoratul plecat de-acasa in ziua votului.

Mersul trenurilor de pe tavan

Sunt obosita. Iar. Deduc totusi ca e ceva cronic. Imi petrec noptile cu privirea biciuind insistent tavanul, neavand nici macar inspiratia unui desen infantil postat pe zugraveala. De multe ori mi-e frig, desi e cald, si nu pot decat sa ghicesc ca e un semn. Pe care mi-l fac dintr-un ochi al lor corpul epuizat si mintea prea plina. Am mereu sentimentul ca traiesc intr-o halta de unde stiu ca urmeaza sa plec, dar trenul, un personal mizerabil, are intarziere. Probabil e greva. A sinelor de cale ferata. Greva neanuntata, pe termen nedefinit. Cu mine, fixata in aceeasi halta fara nume exact, asteptand un personal lipsit de calea pe care sa se poata urni.

Ceva imi lipseste si nu as putea spune cu precizie ce. Mi-ar placea sa disesc, maruntaie cu maruntaie, o existenta care se traduce in zile grabite si nopti mult prea lente. Petrecute toate in aceeasi halta, de unde astept cu nerabdare sa plec. Cu un tren, chiar mizerabil, dar care nu vine pentru ca sunt in greva sinele de cale ferata.

Paternitate multiplicata

Suntem loviti de molime, in diverse forme si manifestari istorice, punctuale, actuale, ulterioare, anticipate cu forta unor nostradamusi specializati si reciclati. Asa ne-a fost dat sa fie de la bunul inceput, de cand un popor se nastea pur si simplu, in urma unei combinatii ciudate intre daci si romani sau mai exact intre Traian, imparatul roman, si Decebal.

Suntem un popor fara mama, dar care a avut de-a lungul timpului mai multi tati. Incepand de la combinarea genelor dace si romane, continuand cu altoirea acestora cu diversele soiuri de barbari si saltand secole de-a randul ajungem pana mai aproape de zilele noastre, cand paternitatea multiplicata a poporului se manifesta in plenitudinea ei. Nu am avut prea multe femei care sa ne fi mosit istoria, pe parcursul acesteia, dar in schimb de tati nu am dus lipsa. Mai incoace doar, catre prezentul nostru, s-a mai ivit de pe ici, de pe colo, cate o femeie care sa mai salveze aparentele istorice ale unui popor, produs al relatiei (conflictuale) intre doi barbati.

Cine e Obama de Romania?

Mircea Geoana a chiulit sambata de la Cluj. Se facea ca era atat de ocupat sa isi memoreze discursurile electorale, sa isi regizeze aparitiile in public, pentru ca personalitatea lui palida sa nu fie data in vileag, periculos de contrastanta cu ideea de presedinte, incat a absentat de la dezbaterea, organizata, fulgerator ce-i drept, de Traian Basescu. Ca veni vorba, frica lui Traian fata de popor a capatat dimensiuni apocaliptice si razbate jenant din toate miscarile si vorbele sale. Mitul regiei prezidentiale s-a dus si el dracului, la fel ca flota, banii de la FMI, milioanele partiale din rascumpararea rapitilor in Irak, dupa cum se va duce curand zambetul bezmetic al Elenei… Curand. Am eu o presimtire.

Unii spun ca Geoana a facut o greseala, altii ca a iesit in avantaj. Nu pot confirma niciuna dintre variante, dar pot spune ca, in ceea ce ma priveste, si inca am pretentia ca nu mi-am pierdut mintile de tot, eu vreau un presedinte pe care sa il cheme oricum numai Traian Basescu nu, dar care sa aiba capacitatea de a gestiona situatii neprevazute. Prin urmare, nu vreau un presedinte care, atunci cand eu si tara mea avem nevoie de el, sa imi spuna sa il astept cateva zile, ca sa se pregateasca. Si cum sa faca asta? Ca Geoana, complet absorbit de casetele cu Obama? Parca il vad cautandu-si inregistrarile cu primul fiu (not american) al Statelor Unite,  in momente in care e nevoie de reactii imediate, bine punctate, eficiente si asa mai departe. In fine…

Sincer, ma tem ca Geoana sa nu incurce casetele. Nu m-ar mira sa ajunga, din film in film, pana la xxx-urile cu Monica Lewinski. S-ar putea sa ii dea niscaiva idei, cum e el influentabil, absorbant docil al modelelor prezidentiale americane ori balcanice.

Recviem pentru Traian Basescu

Traiesc sub zodia revoltei. Impotriva unui singur om, a carui bestialitate nu mai trebuie demonstrata. Azi a dat un examen public, in care s-a comportat incalificabil, aratand ca nici macar in ultimele sale clipe de presedinte nu reuseste sa gaseasca drumul catre decenta. Demnitate, onoare, respect. Fata de cei care acum cinci ani l-au ales, crezand intr-o idee. E drept publicitara. Publicitar-electorala. Dar care atunci parea o gura de aer proaspat intr-o atmosfera irespirabila.

Acum cinci ani l-am votat pe Traian Basescu. Recunosc faptul ca nu mi-a placut niciodata. Dar l-am ales, pentru ca era nevoie si atunci de o reactie impotriva unui aparat de stat, tentacular si perfid, care se inserase mult prea adanc si nepermis in venele poporului. L-am ales pe Traian, fara sa ma gandesc vreo clipa ca ceea ce avea el sa imi rezerve ar urma sa depaseasca cele mai sumbre previziuni ale mele.

Aseara, speriat de sondajele care il arata pe Crin Antonescu urcand vertiginos, mai ales cu un Geoana moscovit si fara personalitate, lui Traian i-a venit o idee. De confruntare cu  acest Crin, care, mai ales in ultimele zile, suscita spiritele, anima intens sperantele, ca nimeni altul parca in ultimii douazeci de ani. Confruntare in care si l-ar fi dorit si pe Geoana, simplu de demontat, usor de combatut, pentru ca i-a fost in cardasie in ultimul an de guvernare.

Ideea de colectie

Afara e un soare obraznic, in ciuda vremurilor pe care le traiesc. E cald, nu am un chior, facturile imi stau ca la expozitie in fata si ar putea foarte bine sa imi serveasca drept suport pentru vreun joc de X si O, pe care sigur l-as pierde. Nu pot nici macar sa aleg intre ele, fiindca oricare ar fi aleasa imi depaseste bugetul de buzunar.

Dar, nu e nimic. Afara e soare, e cald, intr-o toamna prelunga, si cu cat iarna se lasa mai mult asteptata, cu atat e mai bine. Azi maine urmeaza sa implinesc un an de cand am dat nas in nas cu iluzia de care am mai pomenit. Si nu imi vine sa o sarbatoresc, nici sa retraiesc momentele petrecute alaturi de ea, fiindca deocamdata nu am cicatrice. Nici bani de ele. Asa ca mai bine sa nu vina iarna inca, iar calendarul sa stea pe loc. Daca vrea. Desi ma indoiesc ca poate.